DE LA VILNIUS PRIN RIGA SPRE NICĂIERI

Leave a comment

May 22, 2015 by diplomatiepublica

WASHINGTON

Zilele acestea (21-22 Mai 2015) urmează să se desfăşoare la Riga un nou Summit al Parteneriatului Estic. Parteneriatul este o invenţie diplomatică de pe urma căreia iniţiatorii, în mod special Polonia, au reuşit performanţa de a supravieţui cu o relevanţă europeană cât de cât acceptabilă.

Nu încape nici o îndoială că Bruxelles ul a primit cu mare bucurie „darul” Parteneriatului, mai ales în ce priveşte potenţialul acestuia de a temporiza la maxim aşteptările unei aderări de facto a unor state emergente la Uniunea Europeană. Dacă în vreme de relativă pace, ţări precum Ucraina sau Moldova aveau timp să aştepte „momentul oportun” vânat de Bruxelles, astăzi realitatea se schimbă de la o oră la alta  şi se simte din ce în ce mai mult nevoia de „acum” şi de „concret”, de rezultate măsurabile în procesul de aderare.

Seturilor de condiţionalităţi şi parcursuri de reformă pentru o aderare…” la o dată care va fi ulterior stabilită”, li se contrapune de către Moscova gesturi foarte concrete, bine ţintite, aşa cum sunt subvenţiile acordate pensionarilor din Moldova sau ameninţările la fel de concrete la adresa independenţei şi suveranităţii statului. Aşadar, Kremlinul joacă din nou pe raportul „vorbe contra fapte”.

Auzeam săptămânile trecute că Summit ul de la Riga ar trebui să vină cu două componente vitale existenţei pe mai departe a Parteneriatului Estic – prima ar fi componenta de securitate (statele PaE nu se pot transforma şi democratiza în continuare fără garanţii de securitate), iar a doua componentă ar fi cea care reclădeşte încrederea – un nivel de încredere de care depinde atât ritmul reformelor cât şi angajamentul acestor ţări în procesul de aderare.

Cum niciuna dintre cele două componente nu sunt uşor de integrat şi implementat în actuala formulă a Parteneriatului, eu cel puţin, sunt extrem de sceptic în ce priveşte „succesul” acestei reuniuni. Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai tare este că precedentul Summit – cel de la Vilnius, nu a reprezentat numai un eşec de politică externă cât mai cu seamă un dezastru catalizator al desfăşurării evenimentelor din estul Ucrainei.

Parteneriatului Estic îi lipseşte componenta de securitate încă de la început, pentru că aşa a fost conceput, să se evite iritarea vecinului de la răsărit care întâmplător este şi factorul generator astăzi de instabilitate şi insecuritate regională. Ceea ce se încearcă acum prin „revizuirea” politicii de securitate a Uniunii Europene reprezintă o încercare îndrăzneaţă a Poloniei, ca să nu spun…o încercare cvasi inconştientă de a împinge sub nasul ruşilor un cărbune încins, sperându-se că Putin va înghiţi găluşca fără să riposteze cumva. Întrebarea care se pune este dacă acest gest va avea efectul prezumat în mod public de Varşovia şi de încă câteva capitale europene, sau dacă nu cumva această încercare nu va alimenta arsenalul Kremlinului pentru alte şi alte traume pe harta estului Europei.

Pe de altă parte, este evident că obiectivele Parteneriatului Estic au fost atinse într-o foarte mică măsură – transformările profunde şi presupus ireversibile ale societăţilor aşteptate în statele PaE  nu s-au produs atât de profund precum era aşteptat, iar efectul transformărilor pare să se fi produs doar parţial. Spre exemplu, ca rezultat al creării zonelor de liber schimb, foarte multe companii din Transnistria au ales să îşi deschidă sucursale prin Camera de Comerţ din Chişinău. Acest lucru pare să îi bucure pe apărătorii Parteneriatului Estic, dar aceştia nu ne spun nimic despre traseul banilor obţinuţi de aceste firme. Un alt exemplu, consecinţele acordului de asociere Moldova – UE par să îi atragă pe cetăţenii din Găgăuzia care se grăbesc să îşi scoată paşaport la Chişinău (pentru libera circulaţie in Europa) – nimeni însă nu se întreabă dacă şi cum votează acești „noi” cetăţeni moldoveni. Ar putea fi ei pro europeni?

Cu încrederea pare că lucrurile stau încă şi mai rău. MAE susţine că una dintre cele mai serioase probleme este lipsa de încredere – fapt în mare măsură foarte adevărat, însă  trebuie analizată natura şi sursa lipsei de încredere pentru a se evita aplicarea unei soluţii greşite. MAE crede că lipsa dialogului este cea care declanşat lipsa de încredere în Parteneriatul Estic.

Din punctul meu de vedere aceasta este o interpretare profund eronată. Cred cu tărie că tocmai un dialog mult prea consistent dar lipsit de concluzii concrete pentru aceste ţări a condus la pierderea încrederii – prin urmare, orice formă de intensificare a dialogului nu va face altceva decât să deterioreze şi mai rău cota de încredere.

Dincolo de aceste probleme exclusiv tehnice, Summit ul de la Riga al Parteneriatului Estic va încerca să alimenteze aşteptări mult prea mari pentru potenţialul real al acestuia şi va trebui să demonstreze în primă instanţă că nu este un generator şi nici accelerator al crizelor provocate de Moscova – deci va trebui să demonstreze că este cu totul altceva decât a fost precedentul Summit de la Vilnius. De asemenea, Summit ul de la Riga va trebui să medieze o inabilitate a unor state europene care prin „revizuirea” Politicii de Securitate a Uniunii Europene au plasat componenta NATO (americană) într-o zonă anexă (ca să nu spun marginală), după ce Marea Neagră a primit oarecum forţat la Summit ul NATO de la Bucureşti un statut special în contextul de securitate trans atlantic şi  care astăzi pare să devină o componentă strategică de maximă (dacă nu de primă) importanţă. Simpla invocare a „importanţei” parteneriatului euroatlantic în revizuirea politicii de securitate pare la o primă vedere o abordare nu foarte potrivită cu rolul pe care SUA îl joacă în reechilibrarea balanţei de securitate la estul UE şi pe spaţiul de extindere al acesteia.

Un semnal extrem de clar a fost transmis prin semnificaţia întâlnirii de la Soci care s-a produs cu câteva zile înainte de Ministeriala NATO din Turcia – ocazie cu care, într-un format restrâns, deci un format mai eficient, Secretarul de Stat John Kerry a reuşit să stabilească unele aspecte cheie într-o atmosferă deloc tensionată.

România poate beneficia de acest context, având pe de o parte o relaţie excelentă astăzi cu SUA şi aflându-se în proximitatea preluării preşedinţiei OCEMN. De asemenea, România se pregăteşte să preia în 2019 preşedinţia Uniunii Europene, un moment pentru care este absolut obligatoriu să pregătească un proiect MAJOR – altul decât prăfuita insistenţă pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Este un moment la care România trebuie să demonstreze că este capabilă să livreze viziune strategică şi soluţii tactice care să conducă spre stabilizarea securităţii în regiune, chiar dacă acest lucru va însemna restructurarea din temelii a Parteneriatului Estic (de dragul păstrării Poloniei în această ecuaţie) sau dacă soluţia optimă se va dovedi că este construcţia unui nou format de cooperare care să aibă un mai bun control politico economic european pe regiunea Mării Negre şi să cuprindă şi o componentă de securitate – componentă delegata SUA prin NATO, deci asupra căreia Rusia să fie nevoită să discute cu Washingtonul protejând astfel Bruxelles ul sau alte capitale de state europene membre ale UE.

Un format nou, de ce nu, propus de România, va trebui să aibă în vedere reunirea riveranilor la Marea Neagră sub o dublă tutelă – cea a Uniunii Europene care va avea toate motivele să accepte crearea unei noi Macro Regiuni a Mării Negre şi cea a NATO în virtutea parteneriatului UE-NATO şi a faptului ca Marea Neagră are statut de regiune de importanţă strategică trans atlantică – un format la care s-a mai apelat în 2006 cu ocazia organizării Forumului Mării Negre pentru Parteneriat şi Dialog.

Beneficiile acestui format nou aduce pe lângă componenta de securitate din cauza căreia Parteneriatul Estic suferă profund şi o soluţie în relaţia cu Turcia – poate chiar un al doilea pilon al „podului” peste mare. Dacă astăzi Marea Neagră separă Uniunea Europeană de Turcia încă doritoare să adere la Uniunea Europeană – „podul” peste mare având doar un singur pilon  – OCEMN – pe malul turcesc – mâine, prin organizarea şi setarea unui „nou” format european de cooperare la Marea Neagră, putem transforma ceea ce ne separă în element de legătură care fac sens extinderii pe un fundament solid şi credibil.

O Macro Regiune a Marii Negre în context european, poate deveni proiectul României pentru 2019 – considerând că avem timp suficient pentru ajungerea cu acest proiect la maturitate, un proiect integrator care oferă pe lângă relevanţa europeană sporită a României şi perspectiva atingerii unor obiective mai vechi ale statelor Parteneriatului Estic, precum aderarea în ritm accelerat şi traversarea tranziţiei sub o mai atentă şi precisă observaţie europeană.

De ce România? Poate pentru că este cea mai mare ţară europeană riverană la Marea Neagră şi pentru că de la începerea crizei din Ucraina, piaţa românească a devenit în cifre absolute cea mai mare piaţă din estul continentului.  Un alt argument ar fi acela că România este un cap de pod viabil pentru un bun management relaţional la Marea Neagră şi pentru că astfel perspectiva extinderii europene are o cât de cât minimă şansă de reuşită – altfel, ne vom bucura zeci de ani de acum înainte de mesaje sforăitoare de la Bruxelles şi din mijlocul Europei care „întâmplător” vor împinge Georgia înaintea Moldovei pe un drum de aderare hologramic, variantă ce „întâmplător” convine Rusiei de minune.

Pentru toate acestea, însă, este nevoie de viziune şi reformă prin convertire a diplomaţiei, să spunem, tradiţionale – cea înrădăcinată în cutumele negocierilor principiale, ale frontierelor, neatârnării etc. din cărţile lui Maliţa – într-o diplomaţie modernă, versatilă, care vizează obiective precise cu pragmatism şi care binevoieşte să ia în calculele ei faptul esenţial că popoarele lumii libere vor acum şi mai multă libertate, aceasta transformându-le din spectatori la viaţa internaţională, în actori decisivi.

Atâta vreme cât diplomaţiile europene şi diplomaţia românească nu vor vedea această transformare, va exista permanent riscul ca unii actori internaţionali, deci inevitabil şi unele popoare, să sufere mari traume (vezi Kiev) – ei/ele acţionând diferit de deciziile diplomaţiilor convenţionale care prelungesc letargia trecutului.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: